Warning: ini_set() has been disabled for security reasons in /home/peregu/public_html/system/library/session.php on line 8Warning: ini_set() has been disabled for security reasons in /home/peregu/public_html/system/library/session.php on line 9Warning: session_start(): Cannot send session cookie - headers already sent by (output started at /home/peregu/public_html/index.php:57) in /home/peregu/public_html/system/library/session.php on line 12Warning: session_start(): Cannot send session cache limiter - headers already sent (output started at /home/peregu/public_html/index.php:57) in /home/peregu/public_html/system/library/session.php on line 12 Primăria Peregu Mare | Date fizico-geografice

Date fizico-geografice

Elemente de geologie
Din punct de vedere geologic, Peregu Mare se situează în sectorul românesc al Depresiunii Pannonice.
Depresiunea Pannonică reprezintă o unitate geologică cu extensie mare, (600 km lungime şi 400 km lăţime) dezvoltată , de la vest spre est , pe teritoriile Austriei, Ungariei, Cehiei, Slovaciei, Iugoslaviei şi României. Sectorul românesc al acesteia ocupă partea vestică a teritoriului României, fiind limitat spre est şi nord de structurile Munţilor Carpaţi, iar spre vest şi sud de frontiera României cu Ungaria şi Serbia.
Evoluţia acestei unităţi geologice, ca arie depresionară intramontană, s-a făcut începând din neogen, simultan cu ridicarea unităţilor carpatice. Această situaţie a condus la separarea a două etaje structurale distincte, care se regăsesc în toată Depresiunea Pannonică.
Etajul inferior, constituit din formaţiuni preneogene, prezintă o structură complexă, ca urmare a consolidării în mai multe cicluri tectono-genetice şi a evoluţiei ulterioare îndelungate , în regim subaerian.

 

Etajul superior, constituit din formaţiuni neogen, prezintă o structură mai simplă, determinată de răspunsul casant al etajului inferior la eforturile tectonice şi de viteza de subsidenţă diferită a blocurilor rezultate.
Zona Peregu Mare se situează în partea centrală a sectorului românesc al Depresiunii Pannonice , la cca. 60 km vest de rama Munţilor Zărand. Ca urmare a acestei poziţii, în etajul structural inferior, s-au putut identifica elemente ce atestă prelungirea spre vest a unităţilor carpatice.
Etajul structural superior este rezultatul acumulării sedimentelor neogene şi cuaternare, iniţial în mediu marin şi ulterior, pe măsura scăderi salinităţii, salmastru, lacustru şi deltaic-fluviatil.
Acest aranjament structural face ca la alcătuirea structurii geologice a sectorului unde se situează Peregu Mare, să participe depozite aparţinînd fundamentului cristalin, corespunzând etajului structural inferior şi depozite sedimentare neogene şi cuaternare, aparţinând etajului structural superior.
Fundamentul cristalin se găseşte la adâncimi ce variază între 2500 şi 3000 m, corespunzând unuia dintre blocurile coborâte ale sectorului românesc al Depresiunii Pannonice.
El este constituit din şisturi epimetamorfice, cu un grad de metamorfism scăzut, corespunzător faciesului şisturilor verzi, izogradul cloritului, astfel încât pot fi recunoscute unele dintre particularităţile texturale şi structurale ale rocilor precursoare.
S-au identificat şisturi cloritoase, şisturi clorito - epidotice, şisturi clorito- cuarţoase, sernifite cu aspect grafitos, şisturi cuarţoase cu aspect pătat, şisturi filitoase, cu depuneri de cuarţ şi pirită pe fisuri.
Ele sunt constituite în principal din mică albă ( sericit , muscovit ) , cuarţ şi clorit, la care se adaugă subordonat amfiboli, epidot, biotit. Prezintă structură lepidoblastică şi textură şistuasă accentuată.
Din partea de sud a Munţilor Zărand, din şisturile cristaline ale Dealului Cetăţii Şiria, s-au recoltat probe care , prin conţinutul palinologic, indică vârsta devonian superior-carbonifer inferior a rocilor. Astfel , s-au identificat speciile : Stenozonotriletes simplicissimus Naum., Trachitriletes sp., Punctatisporites globatus (Luber.) Luber, Leiotriletes microrugosus (Ibr.) Naum., Zonotriletes cf. auritus Waltz.
Rocile cristaline ce constituie fundamentul zonei Peregu Mare, prezintă acelaşi facies petrografic cu formaţiunile descrise în Seria de Păiuşeni, din alcătuirea Munţilor Zărand, precum şi din Munţii Bihor (bazinul văilor Runcu şi Poşaga).
Etajul structural superior este constituit din roci sedimentare aparţinând la două cicluri sedimentare : miocen superior (badenian-sarmaţian inferior) şi ponţian-cuaternar.
Ciclul miocen superior ( badenian-sarmaţian) reprezintă un ciclu transgresiune- regresiune ce s-a manifestat pe arii extinse în întreaga Depresiune Pannonică, fiind dealtfel perioada caracterizată prin iniţierea şi dezvoltarea proceselor de extensie , însoţite de subsidenţa intensă a unor sectoare, fenomene ce au condus la configuraţia actuală a zonei.
În zona Peregu Mare, datorită distanţei relativ mari faţă de rama muntoasă, fenomenele de subsidenţă s-au manifestat mai târziu şi cu o amploare mai mare, fapt ce a condus la acumularea unei stive relativ mici de sedimente badeniene şi mari de sedimente ponţiene. Dacă la aceasta se mai adaugă şi evoluţia în sistem subaerian instalată în sarmaţianul mediu, care a îndepărtat o parte din rocile acumulate, devine explicabilă grosimea redusă a depozitelor miocen superioare cunoscute în zonă.
Peste rocile cristaline ale fundamentului, în zona Peregu Mare, se dispune , discordant şi transgresiv, o serie de roci sedimentare, de vârstă miocen superioară, cu grosimi ce variază între 30 şi 100m. Se constată prezenţa unui complex conglomeratic, constituit din elemente de şisturi cristaline epimetamorfice, prinse în matrice grezoasă, silicioasă.
Ciclul ponţian - cuaternar constituie ultimul ciclu sedimentar al zonei şi marchează colmatarea finală a Depresiunii Pannonice.
Ponţianul, ca etaj final al miocenului, corespunde ultimei transgresiuni de amploare din Depresiunea Pannonică. Datorită întreruperii legăturilor cu domeniul oceanic, încă din timpul badenianului, marea ponţiană are un caracter evident dulcicol, marcat prin dispariţia speciilor marine şi salmastre şi dezvoltarea unor specii caracteristice mediului lacustru.
Limita superioară a depozitelor ponţiene nu este tranşantă, întrucât evoluţia bazinului sedimentar nu a fost sincronă, pe toată aria sa de dezvoltare. Astfel, zonele marginale au fost primele colmatate, moment din care sedimentarea a continuat în regim fluviatil, cu acumularea unor depozite specifice. La ieşirea râurilor din zona montană în câmpie, s-au acumulat conuri aluvionare ale căror dimensiuni au fost în funcţie atât de debitul râurilor, cât şi de distanţa faţă de aria sursă a sedimentelor şi rata de subsidenţă a sectoarelor din imediata vecinătate.
Faţă de această situaţie, s-a adoptat o separare a stivei sedimentare ce corespunde ciclului ponţian-cuaternar, pe criterii litologice, în două serii:

  • seria inferioară, predominant pelitică, ce corespunde sedimentării în mediul lacustru ponţian,
  • seria superioară, predominant psamitică, ce corespunde sedimentării în domeniul fluviatil, eventual deltaic.

Grosimea depozitelor ce aparţin celor două serii variază , în zona Peregu Mare, între 2500 şi 3000m .

 

Seria inferioară prezintă grosimile cele mai variabile, între 1500 şi 1000m, prin adăugarea de sedimente la partea inferioară a seriei.
Începând din bază spre partea superioară, se disting câteva complexe:

  • complexul conglomeratic inferior cu frecvente intercalaţii nisipoase, având grosimea maximă de cca. 500 m;
  • complexul marnos superior, cu dezvoltare areală şi grosimi de cca. 600-700 m.

Complexul marnos superior este constituit din marne cenuşii, compacte, slab nisipoase, cu intercalaţii de argile nisipoase, fosilifere, în care s-au identificat specii de macrofaună ca: Paradachna abichiformis, Didacna oliophora, Lymnocardium promultistriatus, L. sp., Planorbis sp.Ostracod, la care se adaugă microfaună cu: Globigerina bulloides, Elphidium macellum, Bakunella dorsoarcuata, Cyprideis pannonica , Silicoplacentina hungarica.
Acesta conduce la atribuirea vârstei ponţiene depozitelor descrise.
Mai apar intercalaţii nisipoase, grezoase, cu grosimi mici şi dezvoltare locală.

 

Seria superioară prezintă în acest sector, grosimea medie în jurul valorii de 1500m. Este constituită din depozite detritice de dimensiuni psemitice la psamitice , cu frecvente intercalaţii marnoase, argiloase.
Se pot identifica, pe criterii litologice, de jos în sus, mai multe complexe:

  • complexul inferior nisipos-argilos, cu grosimi de cca. 500 m, constituit din alternanţe ritmice de nisipuri cu argile şi marne , în strate cu granoclasare normală în jumătatea inferioară şi granoclasare inversă în partea superioară;
  • complexul median marnos, cu unele intercalaţii nisipoase grezoase, cu grosimi de ordinul zecilor de metri;
  • complexul superior psamitic, cu grosimi de cca. 500 m, constituit din depozite de pietrişuri şi nisipuri, cu intercalaţii de marne şi argile, aparţinând părţii distale a conului aluvionar al Mureşului.

La partea superioară a seriei, se dezvoltă depozitele de vârstă cuaternară , constituite din pietrişuri şi nisipuri, aparţinând terasei joase, luncii şi zonei de divagare a Mureşului. Acestea prezintă structuri tipice unui mediu sedimentar fluviatil, şi anume sectorului caracterizat prin gradient hidraulic scăzut, curenţi cu putere de transport scăzută, detritusul fiind transportat în suspensie şi mixt (sediment târât şi /sau în suspensie) (sistem fluviatil meandrat). Aceasta a condus la apariţia unor structuri în care se poate recunoaşte traseul canalelor de curgere, a căror umplutură este mai grosieră decât cea a malurilor, pe de o parte, iar pe de alta, se constată o granoclasare pozitivă a sedimentelor (dimensiunile particulelor scad pe verticală, de jos în sus). Fenomenele de meandrare au deasemeni ca rezultat apariţia unor structuri în care dezvoltarea straturilor s-a realizat prin acreţie laterală, marcată prin apariţia laminelor.
Grosimea depozitelor cuaternare este apreciată la cca. 80 m, fără însă a exista o confirmare a acesteia pe baze biostratigrafice.
Importanţa deosebită a seriei superioare a ciclului sedimentar ponţian - cuaternar rezidă în importantele acvifere pe care le cantonează în depozitele de pietrişuri şi nisipuri, acvifere ce sunt în comunicaţie hidrodinamică, pe cca. 500 m din grosimea seriei. Aceasta se datorează caracterului discontinuu al stratelor de argile şi marne , ce apar în succesiunea litologică, caracter ce le împiedică să se constituie în ecrane ale acviferelor.
La partea superioară a depozitelor cuaternare , se dispune pătura de sol.
Conform "Normativului pentru proiectarea antiseismică a construcţiilor de locuinţe social-culturale, agrozootehnice şi industriale - Indicativ P-100-92", oraşul Arad se încadrează în zona D din punct de vedere al valorilor coeficienţilor Ks, ceea ce înseamnă Ks = 0,16, iar din punct de vedere al perioadelor de colţ Tc (sec), în zona Tc = 10. Pe baza acestor date, din tabelul A.2. al normativului menţionat mai sus, rezultă că Peregu Mare se încadrează în zona de intensitate seismică VII (exprimată în grade MSK).

 

Solul
Învelişul de sol al localităţii Peregu Mare reflectă în mod fidel interferenţa factorilor pedogenetici (litologici, geomorfologici, climatici, hidrologici şi alţii, asociaţi în timp cu activitatea factorului antropic).
Cernoziomurile tipice şi gleizate sunt soluri ce ocupă suprafeţe întinse în cadrul localităţii Peregu Mare. Ele se definesc prin prezenţa orizontului diagnostic Am (molic) de culoare negricioasă sau brun-închisă. O caracteristică a acestor tipuri de soluri este conţinutul scăzut de humus (la suprafaţă 2-3 %) ceea ce face necesară aplicarea îngrăşămintelor organice.
Cernoziomurile tipice s-au format pe depozite leossoide, pe luturi şi argile şi aproape toate se găsesc sub influenţa apei freatice. Textura cernoziomurilor tipice este predominant lutoasă, lutoargiloasă şi devine mai uşoară spre profunzime.
Variaţia principalilor indici fizici şi hidrofizici arată că aceste soluri sunt puţin tasate (1,33-1,41 gr. / mc.), cu o porozitate bună şi o permeabilitate bună-mijlocie.
Conţinutul de humus în orizontul Am este mic (2,0-3,0 %) şi scade treptat în profunzime. Conţinutul de N-total este mijlociu în orizontul Ap şi scade în adâncime. Fosforul mobil prezintă valori mijlocii, rezerva de K asimilabil este mijlocie-bună. Capacitatea de schimb cationic prezintă valorile cele mai mari în orizontul Am (30-32 me la 100 gr. sol) şi scade în profunzime.
Prezenţa excesului de umiditate de origine freatică imprimă solidificării cenozomurilor anumite particularităţi, dintre care, de importanţă deosebită prezintă cele legate de manifestarea fenomenelor de gleizare.
Sub inflenţa proceselor de gleizare se formează un orizont specific, denumit orizont gleic care capătă culori specifice (verzui, albăstrui, vineţii etc).
Pe cernoziomurile tipice şi gleizate se practică cultura grâului, porumbului, orzului, florii-soarelui, mazării, lucernei ş.a.
În zonele cu relief jos cu material parental care conţine carbonat de calciu, reprezentat prin loess şi exces de apă de provenienţă freatică slab salinizată, aflată la adâncimi ce nu depăşesc 1-1,5 m (uneori la sau aproape de suprafaţă) se formează lăcoviştile salinizate. Acestea au un profil de tipul Amsc -AGosc-Gr.
În general, lăcoviştile sunt soluri grele nediferenţiate textural pe profil, excesiv de umede şi deci slab aerate; bogate în humus, au reacţie slab alcalină.
Deşi conţin humus, datorită activităţii microbiologice slabe, elementele nutritive se eliberează mai greu, fapt pentru care îngrăşămintele chimice şi îndeosebi cele fosfatice sunt deosebit de eficiente.
Lăcoviştile sunt utilizate predominant ca păşuni şi fâneţe, mai puţin pentru culturi din cauza excesului de umiditate.
Solurile gleice se caracterizează prin orizont Gr în primii 125 cm. Cu profil de tipul Ao-AGo-Gr. Se formează în zone depresionare ca urmare a excesului de umiditate de provenienţă freatică.
Reacţia acestor soluri este mai acidă, procesele de reducere au o intensitate mai mare, se formează cantităţi mai mici de humus (1-3 %) şi adesea are caracter acid.
Textura este de la mijlocie la foarte fină. Regimul aerohidric este defectuos. Gradul de saturaţie în baze este scăzut (80-55%). Aprovizionarea cu substanţe nutritive şi activitatea microbiologică este slabă.
Din cauza excesului de umiditate, solurile gleice sunt utilizate ca păşuni şi fâneţe.
Solonceacurile alcalizate sunt soluri halomorfe saline cu acumulare intensă de săruri uşor solubile la suprafaţă ce se definesc prin prezenţa orizontului salic situat în primii 20 cm.
Profilul acestor soluri este de tipul Ao sa na -Ago-Gr. Textura solonceacului este în funcţie de textura materialelor parentale, dar nediferenţiată pe profil. Reacţia lor este slab alcalină - alcalină.
Datorită conţinutului ridicat de săruri, aceste soluri neameliorate nu pot fi folosite în agricultură decât cel mult ca păşuni (fâneţe).
Datorită fertilităţii lor cât şi a regimului hidric favorabil, aceste soluri sunt propice culturilor de porumb, sfeclă de zahăr, grâu, orz, floarea-soarelui, cartofi, legume ş.a.
În intravilanul localităţilor Peregu Mare şi Peregu Mic se întâlneşte un complex de soluri formate îndeosebi din protosol antropic şi sol desfundat. Acestea au suferit în decursul timpului mari transformări datorită săpăturilor de fundaţii, de şanţuri pentru introducerea conductelor de apă, canalizare, trasări de drumuri ş.a. Toate acestea au făcut ca profilul iniţial al solurilor din această zonă să fie puternic antropizat.

 

Descrierea topografiei zonei
Câmpia Semlacului, unitatea de relief unde se află comuna Peregu Mare, este a doua ca vechime între câmpiile Mureşului, reprezentând prelungirea spre N-V, peste Mureş, a nivelului terasei 3 din Câmpia Vingăi. Este situată în partea de Vest a Câmpiei Aradului acolo unde loessul se îngroaşă la 10-30 m, unde urmele albiilor vechi şi puternic rătăcitoare ale Mureşului dispar sub mantia de loess, respectiv, la Vest de Valea Ierului. Şi ca altitudine relativă este tot a doua după Câmpia Vingăi, fiind cu 5-10 m mai ridicată decât Câmpia Aradului.
Relieful major reprezintă, genetic, o câmpie piemontană terminală, deoarece sub loess se află o structură de conuri aluviale ale Mureşului. Ca funcţie prezentă, este totuşi o câmpie tabulară, acoperită cu loess, în care se intercalează 3- 5 soluri fosile.
Suprafaţa este presărată cu multe crovuri, adânci de 2-4 m şi cu axa mare de sute de metri. Acestea au tendinţa de alungire N-S, probabil din cauza vânturilor, dar şi după sensul de curgere al apei freatice şi conform cu dispunerea şi înclinarea straturilor impermeabile. Se observă, de asemenea, multe concreţiuni calcaroase cu forme variate: viermiforme, discoforme, rulate etc.
Densitatea fragmentării naturale a câmpiei a fost accentuată, în special în ultimul secol, de om prin săparea a numeroase canale colectoare sau de irigaţii, canale cu o lăţime de 3-4 m, care au produs o puternică incizie în suprafaţa câmpiei.

Resursele de apă
Localitatea Peregu Mare aparţine bazinului hidrografic al râului Mureş. Acesta îşi pune amprenta atât pe evoluţia reţelei hidrografice de suprafaţă cât şi a celei subterane.

 

Apa subterană
Apele freatice sunt cantonate în depozite cuaternare alcătuite din nisipuri cu granulometrie diferită, pietrişuri cu intercalaţii de argile, prafuri argiloase sau argilo-prăfoase. În partea superioară a acestor depozite permeabile se dezvoltă formaţiuni cu o permeabilitate mai redusă care fac ca în anumite zone nivelele hidrostatice să prezinte caractere ascensionale. În acelaşi timp, formaţiunile cu granulometrie fină şi apariţia unor orizonturi genetice de soluri impermeabile, bine dezvoltate, fac ca deasupra acestora (0,4-0,6 metri) să se acumuleze strate acvifere sezoniere(suprafreatice) influenţate de condiţiile climatice, motiv pentru care prezintă oscilaţii sezoniere accentuate. Aceste strate sunt discontinue şi se află în interdependenţă cu stratele freatice propriu-zise.
Nivelurile apelor freatice în câmpia joasă se întâlnesc între 0,0 şi 3,0 metri, excepţie fac areale reduse de 3,0-5,0 metri care sunt situate în zonele grindate. Niveluri de 0,0-2,0 metri se întâlnesc în zonele depresionare şi pe fostele albii părăsite. În zonele înalte, apele freatice se drenează mai repede (din cauza materialului mai grosier al stratului acvifer) decât în zonele plane şi depresionare. Alimentarea pânzelor acvifere se face în cea mai mare parte din precipitaţii şi mai puţin din Mureş. Condiţiile cele mai favorabile de alimentare sunt în zona în care predomină materialele ceva mai grosiere.
Maximele de nivele se produc, de regulă, în lunile februarie şi martie. În continuare nivelul scade treptat până în lunile octombrie-noiembrie când se înregistrează valorile minime.
Nivelul hidrostatic, având adâncime relativ mică este supus şi influenţei climatice în sensul că primăvara când se produc infiltraţii acesta se ridică uşor, iar vara, când evapotranspiraţia creşte, nivelul scade. Oscilaţiile nivelului freatic prezintă amplitudini de 1,0-1,5 metri în apropierea Mureşului, în depozitele grosiere, ele pot atinge până la 2,0-2,5 metri, iar în zonele de interfluvii, acestea sunt situate între 0,5-2,5 metri. Datorită amplitudinii mari, în depresiuni nivelele freatice se întâlnesc uneori la suprafaţă sau aproape de suprafaţă din care cauză se semnalează fenomene de băltiri. Oscilaţii ale nivelurilor freatice se întâlnesc şi de la un an la altul , funcţie de regimul precipitaţiilor. Trebuie subliniat că tendinţa în ultima vreme este ca aceste niveluri să scadă.
Regimul apelor freatice este puternic influenţat de îndiguiri şi desecări. Reţeaua canalelor de drenaj de adâncime construită în toată câmpia a determinat înlăturarea parţială a pânzelor de ape suprafreatice şi a contribuit la coborârea nivelului freatic.
Chimismul apelor freatice. Orizonturile acvifere cantonate în depozite grosiere în care şi circulaţia apei este mai mare, mineralizarea şi duritatea prezintă valori reduse. Calitate mai slabă au apele din zonele joase, unde drenajul este lent şi unde depozitele fine din acoperişul acvifer îngreunează regenerarea apelor subterane prin infiltraţii verticale. Chimismul variază de la un foraj la altul pe distanţe relativ reduse. Reziduul fix al apelor freatice poate varia între 0,4 şi 1,5 gr/ litrul de apă, deci întâlnim toată gama de ape, de la dulce la sălcie.
Apele de adâncime din zona Câmpiei Semlacului sunt cuprinse în marea unitate a Bazinului Artezian Vestic. Puternica fragmentare a soclului condiţionează un circuit propriu care face ca la suprafaţă să apară ape termale. În forajele efectuate în Câmpia Mureşului până la adâncimi de 424 metri, în depozite cuaternare, au fost distinse 12 orizonturi acvifere ascensionale.

 

Apele de suprafață
Râul Mureş constituie principala arteră hidrografică situată la 10-15 km sud de teritoriul comunei Peregu Mare. Evoluţia sa reprezintă cea mai importantă şi mai complexă evoluţie de vale din Câmpia Banatului. Mureşul este cel mai mare afluent al Tisei, ca debit, iar în câmpie a divagat pe cele mai mari suprafeţe şi a format cele mai extinse conuri de dejecţie din Câmpia Tisei. Cantitatea de aluviuni este, în prezent ceva mai mică decât la Someş vastitatea conului său explicându-se prin aceea că ele se împrăştie pe un fundament mai ridicat, deşi mai faliat, şi unde subsidenţa a fost mai atenuată. De asemenea, marea extensiune a conurilor Mureşului a fost determinata de distanţa mare dintre cele trei arii de subsidenţă care au atras periodic râul sau braţe ale sale (Sarret- confluenţa Crişurilor Szeged-confluenţa Mureş-Tisa şi Timişoara-Timişul Inferior). Din cauza influenţei aproape concomitente asupra sa a acestor areale subsidente şi a lipsei unor râuri vecine de proporţia sa , fenomenul de difluenţă sau despletire a fost aproape o permanenţă a Mureşului din câmpie în toată evoluţia sa cuaternară, dar acestea nu excludeau un curs principal. Acest curs avea stabilitate pe termen mai scurt sau mai lung şi pe sectoare şi era impus de jocul faliilor şi a blocurilor din fundament de atracţia mai activă a unuia dintre cele trei centre subsidente de la extremităţi şi de mersul şi tasarea colmatărilor.
Reţeaua hidrografică a comunei Peregu Mare este formată din canale de irigaţii şi desecare, după 1990 au fost abandomate.


Datele climatologice ale zonei
Localitatea Peregu Mare se încadrează într-un climat temperat continental moderat, cu uşoare influenţe ale climatului mediteranean şi oceanic, cu ierni relativ blânde şi cu veri călduroase şi nu prea secetoase. Lanţul Carpaţilor îl adaposteşte împotriva invaziilor aerului rece continental, iar deschiderea dinspre vest permite pătrunderea aerului temperat maritim.
Pentru caracterizarea parametrilor climatici s-au utilizat date de la Staţia meteo Arad.

 

Regimul termic
Temperatura medie multianuală este de 10,8 0C la Arad. Luna cea mai caldă este iulie, cu temperatura medie de 21,40C. Luna cea mai rece este ianuarie cu temperatura medie de 1,4 0C. În general iernile sunt blânde, fiind numeroase cazurile în care nu s-a înregistrat nici o medie negativă (20 % la Arad). Altitudinea Câmpiei Semlacului influenţează în general, în mică măsură temperatura aerului, cu excepţia lunilor reci, când se produc frecvent fenomene de inversiune de temperatură, zonele joase având temperaturi mai scăzute decât zonele înalte ale câmpiei.
În ce priveşte mersul anual al temperaturii aerului, în localitatea Peregu este un regim termic normal, ca al întregii ţări, şi anume: temperaturile medii lunare cresc din ianuarie până în iulie şi scad, apoi, până în ianuarie.
O particularitate remarcabilă a climei este aceea că primăvara apare brusc şi mai devreme decât în restul ţării. De asemenea, menţionăm diferenţe mari (5,20C) între temperatura medie a lunii martie (5,80C) şi aprilie (11,00C). Ridicarea bruscă a temperaturii se datorează extinderii dorsalei anticiclonului Azoric peste partea sudică a Europei.
Diferenţă mare de temperatură medie (5,50C) apare şi între luna septembrie (17,00C) şi luna octombrie (11,50C). Între celelalte luni diferenţele de temperaturi medii sunt mai mici. Particularităţile termice sunt un rezultat al poziţiei geografice şi a interacţiunii circulaţiei atmosferice cu relieful, rol important având poziţia munţilor, ca paravan, în calea maselor de aer reci din nord şi nord-est. Lanţul Carpaţilor barează invaziile aerului rece continental (anticiclonul Siberian), în schimb, influenţele maselor de aer maritim se fac simţite în timpul iernii, dând o nuanţă mai blândă climei din aceste părţi ale ţării.
Analizând temperatura medie pe anotimpuri se constată că iarna este mai blândă, având valoarea medie de 0,2OC. Iernile, relativ blânde, sunt o consecinţă a influenţei maselor de aer mediteranean.
Anotimpul de vară este călduros având valoarea medie de 20,50C. Anotimpurile de tranziţie au o temperatură medie mai apropiată: 11,00C-primăvara şi 11,40C-toamna. În general, anotimpul de toamnă prezintă valori termice mai constante comparativ cu cele de primăvară, datorită faptului că, de obicei, toamnele se găsesc sub influenţa unui anticiclon pronunţat care menţine timpul senin şi cald mai multe săptămâni la rând.
Amplitudinea termică medie anuală este de 22,50C ceea ce justifică încadrarea zonei în climatul temperat continental.
Temperatura medie a perioadei vegetative (1 aprilie-1 octombrie) este de 17,60C.
Cea mai ridicată temperatură medie lunară s-a înregistrat în luna august 1952, fiind de 24,30C. Cea mai mică temperatură medie lunară în anotimpul de iarnă s-a înregistrat în luna ianuarie 1942, fiind de - 9,50C. Temperatura medie anuală cea mai mare s-a înregistrat în anul 1934, fiind de 12,30C cu 1,50C mai ridicată decât cea normală, iar temperatura medie anuală cea mai mică s-a înregistrat în 1940, fiind de 8,3 0C, cu 2,50C mai scăzută decât cea normală.
Temperatura maximă absolută s-a înregistrat în ziua de 16 august 1952, fiind de 40,40C. Minima absolută s-a înregistrat în ziua de 6 februarie 1954, fiind de - 30,10C.
Data medie a primului îngheţ este la 21 octombrie. Ultimele îngheţuri dispar în mod normal în luna aprilie (21 aprilie) iar în mod excepţional în luna mai. Îngheţul cel mai târziu înregistrat la Arad, a fost la 21 mai 1934. Durata medie a intervalului de zile fără îngheţ este de cca. 186 de zile.
Numărul zilelor de iarnă (cu temperatura maximă < 00 C) este de 24,3 zile.
Numărul zilelor de vară (cu temperatura maximă > 25 0C) este la Arad de 93,5 zile.
Numărul mediu al zilelor cu temperaturi tropicale (temperatura maximă > 30 0C) este de peste 30 de zile în zona Aradului.

 

Regimul eolian 
Vântul este un factor climatologic important deoarece direcţia lui indică originea maselor de aer care vin deasupra câmpiei modificând mersul vremii. Regimul vânturilor este determinat de dezvoltarea diferitelor sisteme barice care traversează Câmpia Semlacului: -anticiclonul Azoric, anticiclonul Euroasiatic, ciclonul Islandic şi ciclonul Mediteranean.
Vântul dominant la Peregu Mare este cel din sectorul sud-estic (13,7 %) şi sudic (13,0 %). Aceste valori scot în evidenţă influenţa dominantă a maselor de aer mediteranean care determină un climat cu o nuanţă mai blândă. De menţionat este şi frecvenţa destul de ridicată a vânturilor din sectorul nordic (12,4 %) şi nord-vestic (10,7 %) care aduc mase de aer rece.
Dacă analizăm frecvenţa vântului pe anotimpuri, la Peregu Mare, constatăm că în anotimpul de iarnă vântul bate din sectorul sudic (17,3 % în decembrie şi 17,1 % în februarie) şi din sectorul sud-estic (16,2 % în ianuarie), dominând deci masele de aer mediteranean. În anotimpul de primăvară domină vântul din sectorul nordic (15,2 % luna aprilie) şi sectorul sud-estic (13,9 % luna aprilie). Anotimpul de vară, vântul dominant este cel din sectorul nord-vestic (15,6 % în luna iunie şi 15,3 % în luna iulie ), care aduce mase de aer umed din Oceanul Atlantic. În acest anotimp mai sunt frecvente şi vânturile care bat din sectorul nordic (14,6 % în luna iunie şi 13,4 % în luna iulie). În anotimpul de toamnă, vântul dominant este cel de sud-est (17,5 % în noiembrie) şi de sud (16,9 % în noiembrie).
Procentajul cel mai mare de timp cald s-a înregistrat la Arad, în luna octombrie (29,5 %) şi septembrie (26,8 %). În aceste luni intensitatea fronturilor este slabă, dominând deasupra câmpiei anticiclonul Continental.
Cele mai mari valori ale vitezei medii anuale a vântului le prezintă vântul de nord şi de nord-vest (4,4 m/s respectiv 4,1 m/s).
În anotimpul de iarnă, vântul de nord are cea mai mare viteză (4,5 m/s în ianuarie). La fel şi în timpul primăverii (5,9 m/s în luna mai). În anotimpul de vară cea mai mare viteză o are vântul de nord-vest (4,5 m/s în luna iulie) şi cel de nord (4,2 m/s în lunile iunie şi iulie). Toamna, vântul de nord-vest are cea mai mare viteză (4,3 m/s în noiembrie).
Frecvenţa cea mai mare o au vânturile cu viteze de sub 5 m/s, iar cele mai puţine sunt vânturile cu viteze de peste 13 m/s.

 

Umiditatea aerului
Umiditatea relativă medie anuală atinge valori mari (77 %) fiind influenţată de frecvenţa ridicată a maselor de aer de origine atlantică sau mediteraneană. Mersul anual al umidităţii relative medii prezintă două maxime şi două minime bine conturate, dar inegale ca intensitate. Maximul principal apare în decembrie şi corespunde intensificării activităţii ciclonice din nordul bazinului Mării Mediterane, urmată de invazia aerului rece şi umed; maximum secundar apare în luna iunie, când regimul precipitaţiilor prezintă valorile cele mai ridicate. Umezeala relativă este atenuată în această perioadă de temperaturile ridicate.
Urmărind numărul mediu al zilelor cu umiditate relativă mai mare sau egală cu 80 % se observă că frecvenţele cele mai mari se înregistrează iarna, de regulă în decembrie (20,9 zile), pentru ca apoi să scadă spre lunile de vară atingând un minim în august (1,8 zile).

 

Nebulozitatea aerului
Nebulozitatea medie anuală este de 5,8 iar în cursul unui an variază între 8,1- 4,0. Anotimpul cu cea mai mare nebulozitate este iarna, când gradul de acoperire variază între 8,1 şi 7,0; anotimpul cel mai puţin noros este vara, cu valori cuprinse între 4,0 şi 5,2.

 

Precipitațiile
Regimul pluviometric este influenţat de circulaţia maselor de aer oceanic, cât şi a celui tropical maritim determinând un plus de precipitaţii faţă de extremităţile sudice şi estice ale ţării.
Precipitaţiile medii anuale la staţia meteo Arad au valori de 564,2 mm. cu variaţii foarte mari de la un an la altul (275,2 mm / an în 1928 şi 853,0 mm / an în 1915).
Pe anotimpuri, repartiţia precipitaţiilor este următoarea : vara 33 %, iarna 20 %, primăvara 25 %, toamna 22 %.
Cantităţile lunare de precipitaţii, la fel ca şi cele anotimpuale, suferă din cauza fluctuaţiilor circulaţiei atmosferice, abateri neperiodice însemnate. În acest sens a existat luni lipsite complet de precipitaţii: iunie 1930, septembrie 1946 , decembrie 1942 etc. precum şi luni în care cantităţile de precipitaţii au depăşit de 4-5 ori media lunară. Precipitaţiile medii lunare prezintă un maxim puternic în lunile mai ( 62,3 mm ) şi iunie ( 71,5 mm), sub influenţa maselor de aer umed oceanic şi datorită convecţiei termice, precum şi un maxim secundar în noiembrie (54,4 mm).
În perioada de vegetaţia (01.04-01.10) se înregistrează 317,7 mm (56,31 %- din cantitatea anuală).
Ploile torenţiale cad în general în lunile de vară, fiind produse de norii cumulonimbus ai frontului rece, contribuind la aceasta şi factorii locali (convecţia termică).
Numărul mediu al zilelor cu ninsoare este de 18,3; cele mai numeroase zile fiind în luna ianuarie (6,0). Data medie a primei ninsori este 1.12 şi a ultimei ninsori este 12.03. Durata medie a intervalului posibil cu ninsoare şi cu strat de zăpadă este de 102 zile, iar numărul mediu al zilelor cu strat de zăpadă este de 31,4 zile anual. Grosimea medie a stratului de zăpadă prezintă cea mai mare valoare în lunile ianuarie şi februarie (variază între 2,6 şi 5,2 cm.).

 

Vegetația

Vegetaţia din zona localităţii Peregu Mare este un rezultat al factorilor climatici, hidrici şi edafici modificaţi mai mult sau mai puţin de factorii antropici.
Îndelungata folosinţă agropastorală a terenurilor a dus la diminuarea suprafeţelor ocupate de flora spontană originală a terenurilor, cât şi la un amestec de floră caracteristică altor regiuni. Doar terenurile improprii pentru agricultură păstrează un covor vegetal apropiat climaxului local. Covorul vegetal din terenurile improprii pentru agricultură nu caracterizează zona, ci este specific pentru areale restrânse din zona studiată.
Făcând trecerea între pajiştile stepice şi etajul de pădure, silvostepa, prezentă pe teritoriul localităţii Peregu Mare, se caracterizează prin prezenţa atât a speciilor ierboase cât şi a celor lemnoase , bine adaptate la condiţiile climatului mai secetos din timpul verii.
Silvostepa de pe acest teritoriu a suferit în ultimul timp mari transformări, datorate intervenţiei omului. O vegetaţie propriu-zisă de silvostepă putem întâlni doar în fâneţe, pajişti sau pe marginile căilor ferate şi a şoselelor ce străbat domeniul de altădată al silvostepelor.
Etajul silvostepei este reprezentat prin elemente zonale şi intrazonale.
Elementele zonale ocupă cel mai întins areal, intrând în componenţa vegetaţiei ogoarelor, a zonei ruderale, a păşunilor şi a fâneţelor.
În grădini şi ogoare, alături de speciile cultivate de om, mai apar şi alte specii ierboase, cum sunt: Calamagrostis epigeios, Agropyron repens, Artemisia vulgaris, Filago arvensis, Falcaria vulgaris, Hibiscus trionum, Malva pusilla, Lepidium campestre, Lepidium draba, Lepidium perfoliatum, Lepidium ruderale, Digitaria sanguinalis, Stipa capillata, Festuca vallesiaca, Medicago sp., Vicia sp., Thymus sp. etc.
Pajiştile din câmpii cu o vegetaţie xerofită sunt constituite din asociaţii de Festuca pseudovina, Festuca sulcata, Poa bulbosa, Lolium perene, Andropogon ischemum, Artemisia austriaca, Salicornia herbacea, Agrostis tenuis etc.
Vegetaţia xeromezofită este instalată în zonele semidrenate, cu ape freatice situate între 2,0 şi 5,0 m unde se întâlnesc cernoziomuri tipice şi gleizate slab, soluri aluviale gleizate slab ş.a. Dintre speciile cele mai frecvent întâlnite amintim: Alopecurus pratensis, Anthoxanthum odoratum, Lolium perene, Trifolium repens, Euphorbia cyparisus, Plantago lanceolata, Lotus tenuis, Inula britanica, Matricaria spp. etc.
Pe marginile drumurilor întâlnim Lolium perene, Festuca pseudovina, Melilotus alba, Melilotus oficinalis, Centaurea cyanus, Latirus tuberosus, Prunus spinosa, Rosa gallica, Rubus caesius ş.a.
În locurile permanent mlăştinoase de pe lângă canale domină specii de Poa trivialis, Eleocharis palustris, Carex vulpina, Lythrum salicaria, Mentha pulegium etc.
Vegetaţia lemnoasă din zonele umede este cea de esenţă moale: Salix alba, Salix fragilis, Salix triandra, Populus alba, Fraxinus pannonica, Tilia tomentosa.
Vegetaţia de silvostepă este formată şi dintr-un număr mare de arbuşti ca: Rosa dumetorum, Rosa spinossisima, Prunus spinosa, Prunus cerasifera, Ligustrum vulgare, Viburnum lantana, Corylus avelana, Humulus lupulus, Hedera helix etc.
Pâlcuri mici de arbori, arbori izolaţi sau chiar păduri de dimensiuni mici completează aspectul silvostepei. Dintre ei menţionăm: Quercus sp., Fraxinus excelsior, Tilia cordata, Tilia tomentosa, Acer campestre, Acer tataricum etc.

 

Fauna
Fauna silvostepei din zona studiată a suferit puternice modificări în sensul că numărul speciilor şi densitatea acestora au scăzut datorită intervenţiilor antropice.
Cel mai reprezentativ rozător este popândăul (Citellus citellus)- arealul său corespunde cu arealul agricol, ceea ce face din el un dăunător apreciabil. Şi mai dăunător este hârciogul (Cricetus cricetus). Alte mamifere sunt şoarecii de câmp (Apodemus agrarius), iepurele de câmp (Lepus europaeus), dihorul (Mustele putorius), hermelina (Mustele erminea), nevăstuica (Mustele nivalis), vulpea (Vulpes vulpes), căprioara (Capreolus capreolus), vidra (Lutra lutra), bizanul (Odantra zibethicus), ariciul (Erinaceus romanicus), cârtiţa (Talpa europaea), şobolanul (Ratus norvegicus), Şoarecele de casă (Mus musculus), liliacul (Rhinolophus ferrumeguinum) etc.
Păsările sunt reprezentate prin: Ciocârlia de câmp (Alunda arvensisi), pitpalacul (Coturnix coturnix), graurul (Sturnus vulgaris), cucul (Cuculus canorus), turturica (Streptopelia turtur), cucuveaua (Athene noctua noctua), ciocănitoarea (Picus viridis), rândunica (Hirundo rustica), mierla (Turdus merula), graurul (Sturnus vulgaris), coţofana (Pica pica), găinuşa de baltă (Gallinula chloropus), raţa sălbatică (Anas platyrhynchos), barza (Ciconia ciconia), fazanul (Phasianus colchicus).
Dintre amfibieni amintim broasca râioasă (Bufo viridis), broasca de pământ (Pelobates fuscus) etc. Reptilele sunt reprezentate prin diverse specii de şopârle (Lacerta) şi şerpi neveninoşi (Natrix natrix).
O mare răspândire au insectele dintre care unele sunt dăunătoare pentru plantele agricole şi plantele furajere.

Înapoi